Şi Cosmosul surâde!...

Şi Cosmosul surâde; rozalba Auroră
Aprinde o cerească şi falnică Gomoră
În nourii gigantici, monstruoşi prizonieri,
Pe care-o adiere îi pune-n libertate,
Redeşteptând din somnul profundelor tăceri
Pădurea, câmpul, valea de plante parfumate
Şi soarele din umbra de munţi şi de talazuri
Şi sufletul din umbra de griji şi de necazuri.

Nebăgător în seamă din lumea lui sublimă
De oameni cu-o mână, în moarte ş'altă'n crimă,
Soboli în groapa tristă şi neagră a vieţei
Ş'în faptul după prânzei şi'n faptul dimineţei,
Imensele neanturi explică şi arată.
Lumina, cerul, vraja de valuri şi de flori,
Născând din creuzetul de forţe şi splendori.

*

Şi Cosmosul visează şi peste universe
Incandescentă brună continuă să verse
Pe care-o radiază în noaptea sclipitoare
Eterna-i diademă de perle călătoare,
Iluminând pământul, ce-n calea-i diafană
Străfulgeră fantastic a cerului savană
De mii şi mii de veacuri mereu prin alte spaţii
Privind aceiaşi pace ş'aceleaşi constelaţii.

*

Corăbiile voastre, bieţi oameni, ce spre stele
Îşi 'nalţă violente catargele rebele,
Înăbuşind trufaşe a brizei respirare,
Haotică alarmă de trâmbiţi şi fanfare,
Măcelul ce pe porturi dantura îşi ascute
Stindardele superbe cu arogante cute.
Cohortele barbare de mândre cavalerii
Acvile ale morţei ce carnea în pusderii
O vântură diabolic pe văi şi peste pante,
Austerlitz al vostru, şi Lutzen şi Lepante
Şi tunurile voastre, ai Parcelor ministrii,
Mergând printre tumulturi sălbateci şi siniştrii,
Ce-aruncă înspre stele cu negrele lor buze,
Tempeste colosale de foc şi de obtuze,
Întreaga – concentrată – gigantica teroare
Sburând vertiginoasă spre bolta sclipitoare
În care nemurirea luceferii pudrează
Pe când etern şi ce el, Cosmosul, visează...
Îi trece la ureche în liniştea unică
Făcând acelaş sgomot ca'n mersu-i o furnică!

poezie de Alexandru Anestin din revista "Orion" (1907)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!