Dualitate

Revin la vechea revelaţie;
Tot ce-i natură, e suav,
Nesfârşit sursă d-incantaţie...
Doar om... ce aparţine-i grav!

Mă-ncânt de roze, de mistral,
De tril... Zilnic resuscitez
Din aer hărăzit astral...
La ticăloşi, mă prosternez!?

M-avânt cu gândurile-n vis,
De dor mă-ngân de briza mării
Şi-ajung... Am tot ce mi-am promis...
De nu sunt subiect... trădării?!

Plutesc pe povârnişuri sure,
M-afund prin falnici seculari,
Beau din izvorul de pădure...
De nu pierd tot, de hoţi, de-avari?!

Zilnic am câinele-mi de pază,
Îi simt privirea amoroasă;
În trist deşert, îl am o oază...
Răni!... Nedreptate nemiloasă!

Şi-am dragoste în caracter,
M-am educat, din cărţi, la bun!
Iubesc profund, ador mister!...
Sunt paria! Sunt... un ne-bun?!?

Ce să-nţeleg? Că-s tot natură;
Evoluat, un pelerin
Mă căutând pe-o scurtătură
De destin... Sunt copii, de divin?!?...

Şi dualist mă închin... amin?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 iunie 2011)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!