Vălul
Ceilalți ședeau cu umerii lipiți de o fereastră
cu ochi ca niște cuie înfipte în trupurile noastre
și toate cumpenele respirau
dar într-o bună zi ceva pluti în ei se pârgui acolo
și se trăia destul de greu
iar noi eram răsturnătorii
atunci acea femeie ședea pe scaunul cel mai înalt și se uita la mine
cu tristețe
era o recunoaștere vădită printre cele mari și sfâșiate pe sub văl
șoaptele ei îmi mângâiau obrajii
cât de departe se aflau atunci și vălul și tristețea
de multe ori găsite și tot la fel uitate
pe iarba liniștită a tăcerii mele.
poezie de Gellu Naum din Ascet la baraca de tir
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre tristețe, poezii despre înălțime, poezii despre tăcere sau poezii despre femei
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.
Unele dintre comentariile pe care le-ați adăugat în ultima lună au fost eliminate, nerespectând Regulamentul. Pentru a evita o suspendare a dreptului de a scrie comentarii, este recomandat să respectați regulile și să nu vă angrenați în certuri sau alte discuții care derapează.