Joc de șah
Stranie frunză mi-a fost cândva inima,
Ah, albele negrele, negrele albele și nevăzutul jucător,
Locuiește-n turnul umbrelor ce le conduce,
E-n marea-i tactică unicul vrăjitor?
Statuile negre ies dintr-o cetate,
Câte impasuri de când adversarul indiferent de mai înainte
Îmi întunecă spațiul cucerit, pozițiile de remiză,
Cad figurile de lumină în necunoscute morminte.
Repliat într-un colț, mă-nvârt în axa speranței.
Aș refuza să-mi fie anulat vreun pas greșit,
Nici în fluctuații albul nu-și risipește onoarea, nimbul.
Indulgența adversarului ar fi absurd sfârșit.
Dar pe cine-am învins și cine mă-nvăluie-acum cu negrele piese?
poezie clasică de Bazil Gruia din Almanahul "Planeta Șah" (1986)
Adăugat de Mihai Enachi
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre negru
- poezii despre alb
- poezii despre întuneric
- poezii despre șah
- poezii despre sfârșit
- poezii despre sculptură
- poezii despre onoare
- poezii despre lumină
- poezii despre jocuri
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.