Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock

S' io credessi che mia risposta fosse
a persona che mai tornasse al mondo,
questa fiamma staria senza più scosse.
Ma per ciò che giammai di questo fondo
non tornò vivo alcun, s' i' odo il vero,
senza tema d' infamia ti rispondo.

Să mergem deci, tu şi cu mine,
Când seara s-a întins pe cer în fine
Asemenea unui bolnav cloroformizat pe masă;
Să mergem, prin anume străzi pe jumătate moarte
Şi prin alei bolborositoare
De nopţile fără somn în hoteluri ieftine de-o noapte
Şi birturi cu rumeguş şi cu găoci de stridii:
Străzi care se urmează una-ntr-alta ca o ceartă rea, sâcâitoare
Şi cu subînţelesuri ce sunt nişte insidii
Care te-mping spre o aceeaşi mare întrebare...
O, să nu-ntrebi "Şi ce mai e şi asta?",
Să mergem să ne facem vizita.

Prin cameră femeile se învârtesc de colo până colo
Pălăvrăgind despre Michelangelo.

Ceaţa gălbuie care-şi freacă spinarea de ferestre,
Fumul gălbui care îşi freacă nasul de ferestre,
S-a lins pe bot prin ungherele înserării,
A mai întârziat prin bălţile care s-au strâns în rigolele murdare,
Lăsând să-i ningă lent funinginea din coşuri pe spinare,
Şi s-a prelins pe sub balcoane, apoi deodată a zvâcnit,
Şi apoi, văzând că-i doar o seară blândă de octombrie,
S-a încolăcit în jurul casei şi a adormit.

Şi într-adevăr, are să mai fie vreme
Şi pentru fumul gălbui şerpuind de-a lungul străzilor umezi
Frecându-şi iar spinarea de fereşti;
Mai este vreme, are să mai fie vreme
Să-ţi compui faţa să faci faţă feţelor pe care le întâlneşti;
Mai este vreme să ucizi şi să creezi,
Vreme pentru lucrările şi zilele acestor mâini
Care-ţi ridică şi-ţi aruncă în farfurie vreo întrebare;
E vreme pentru tine şi vreme pentru mine,
Şi vreme pentru-o sută de indecizii,
Şi vreme pentru o sută de viziuni şi revizii,
Până să ne luăm ceaiul cu pâinea prăjită bine.

Prin cameră femeile se învârtesc de colo până colo
Pălăvrăgind despre Michelangelo.

Şi într-adevăr are să mai fie vreme
Să mă întreb "Am să-ndrăznesc?" şi "Am să am curaj?",
Şi vreme să mă întorc şi să cobor pe scară,
Cu un loc chel în creştet, mai ascuns de franj —
(Şi se va spune: "Uite cum începe să chelească!")
Jiletca mea, gulerul urcându-mi sus pe gât, după moda bărbătească,
Cravata înfoiată şi modestă, pusă-n valoare de un ac simplu, mare —
(Şi se va spune: "Uite, ce braţe şi picioare, ca nişte scobitoare!")
Am să-ndrăznesc
Să tulbur un întreg univers?
Şi-ntr-un minut e vreme întreagă
Pentru decizii şi revizii pe care-o altă clipă le reneagă.

Căci eu le-am cunoscut toate acestea, le-am trăit pe toate —
Ştiu serile, şi dimineţile, şi după-amiezile incerte,
Mi-am drămuit viaţa cu linguriţa de cafea;
Le ştiu, glasurile care se sting şi mor inerte5
Prin muzica abia răzbătând din odăi depărtate.
Şi ce pretenţie aş mai putea avea?

Şi-am întâlnit şi ochii, îi ştiu de fiecare dată —
Ochii fixându-se într-o frază bine formulată,
Şi când şi eu sunt pus în formulă, prins cu un ac,
Când sunt înfipt cu acul şi mă zbat pe perete,
Acum cum aş mai putea începe
Să-mi scuip mucurile moarte ale zilelor stinse?
Şi ce pretenţie aş mai putea avea?

Şi-am cunoscut şi îmbrăţişările, le ştiu —
Braţele prinse în brăţări, albe şi dezgolite
(Însă în bătaia lămpii suflate cu puf castaniu!)
Şi să mai fie din rochii ridicându-se câte un parfum
Care mă face iar să divaghez acum?
Braţele lăsate pe-o tăblie, sau în şal înfofolite.
Şi ce pretenţie aş mai putea avea?
Şi cum ar trebui să încep?
....
Să spun, m-am plimbat în amurg pe străzi înguste
Şi-am urmărit fumul urcându-se din pipele unor bărbaţi
Doar în cămaşă, opriţi la ferestre, însinguraţi?...

Eu ar fi trebuit să fiu o pereche de căngi hirsute
Grăbindu-mă pe fundul mărilor tăcute.
....
Şi după-amiaza, seara, doarme atât de liniştită!
Alene mângâiată de o mână obosită,
Şi adormită... languroasă... sau se dă îmbolnăvită,
Sau răsturnată pe podea, aici alăturea de tine şi de mine.
Şi-ar trebui, când mi-am băut ceaiul cu prăjiturele fine,
Să am puterea să împing lucrurile până la încheierea lor firească?
Dar chiar dacă am plâns şi am ţinut postul, am plâns şi m-am rugat,
Chiar dacă mi-am văzut capul (care începe să chelească) adus pe-un taler şi purtat,
Eu nu sunt un profet — şi nici nu e vreun lucru mai de seamă;
Eu mi-am văzut clipa de măreţie pâlpâind,
Valetul etern m-a aşteptat cu pardesiu-n mână să-l îmbrac, pufnind,
Şi-ntr-un cuvânt, şi mie mi s-a făcut teamă.

Şi dacă s-ar mai spune c-a făcut osteneala,
După ce s-a servit ceaiul, în ceşti de porţelan,
Şi după vreo conversaţie, despre mine, despre tine, puţin mai personală,
S-ar mai spune c-a făcut osteneala,
Să-nchizi totul într-un surâs deodată,
Să strângi tot universul într-un gogoloş, în mână,
Şi să-l rostogoleşti spre aceeaşi întrebare colosală,
Să spui: "Sunt Lazăr, iată, vin dintre morţi,
Şi m-am întors să vă spun totul, tot am să vă spun" —
Dacă, potrivindu-i o pernă la-ndemână,
I-ai spune ei: "Dar nu asta am vrut să spun.
Nu era deloc asta."

Şi-ar fi făcut, adică, osteneala, să te asculte,
Ar însemna atunci c-a făcut osteneala,
După amurgurile prin portaluri, şi pe străzile stropite,
După romanele, şi ceştile de ceai, şi rochiile care atârnă pe podea —
Şi după astea, şi încă altele, mai multe? —
Şi nu mai poţi să spui exact ce-ai vrut să spui!
Dar ca o lanternă magică iscând reţeaua nervilor pe un perete:
Ar mai fi însemnat c-a făcut osteneala
Dacă atunci când aşezi o pernă sau dai la o parte un şal,
Şi, întorcându-te către fereastră, deodată spui:
"Dar nu-i asta deloc, nu aşa,
Nu asta am vrut să spun".
.....
Nu! eu nu sunt Prinţul Hamlet, nici n-am vrut să fiu;
Sunt doar un gentilom din suită, pot să fiu
Bun să-i sporesc suita, sau la începutul vreunei scene,
Să-i dau sfaturi prinţului; unealtă bună, neîndoios,
Un om atent, şi gata să se dovedească de folos,
Cu simţ politic, precaut şi meticulos;
Şi mânuind vorbe alese, doar puţin cam opac;
Parcă alunecând către ridicul chiar, din vreme în vreme —
Cam cum ar fi — Nebunul.

Îmbătrânesc... îmbătrânesc...
Am să port pantalonul suflecat, tineresc.

Să-mi fac cărare la spate? Să îndrăznesc să mănânc piersici crude?
Am să port pantaloni sport, să mă plimb pe plajă, printre pietre ude.
Şi-am ascultat sirenele cântându-şi, una alteia.

Mie nu cred că-mi vor cânta.

Şi le-am văzut purtate înspre larg de valuri
Şi netezind părul cărunt al valurilor spulberate
Când vântu-mpinge valurile albe şi întunecate.

Şi-am adăstat în iatacurile mării adânci
Lângă sirenele cu creştetul de ierburile mării încununat
Până când glasurile omeneşti ne-au trezit — şi atunci ne-am înecat.

poezie clasică de T.S. Eliot, traducere de Mircea Ivănescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Votează! | Copiază!