Imitaţie

Aproape nimic nu se întâmplă,
între două înghiţituri de vorbe;
doar un gând căzut în dezamăgire
renunţă la el din lipsă de libertate.
Degeaba te răsuceşti absurd pe idee,
amarul îţi umple gura cu sânge,
sărat, iute şi greu de ingerat.
Ecoul împlinirii a murit departe,
s-a supărat pe fluturii din părul tău
alb de aripile obosite ale timpului.

Bolta din sufletul meu
e un tavan pe care se arcuieşte noaptea,
în văluri de toamnă cu ultimile fulgere
din care-mi redobândesc lumina.
Îmi umplu memoria cu trecut
ca un nor încărcat cu ploi,
aştept dimineaţa să mă nasc iar
fără să repet plânsul acela bizar.
Vreau să râd cu gura plină, să surâd,
la chipul tău creionat pe un trepied
în care îmi vărs culorile toamnei.
Arunc cu umbre între ceţuri de gri
îi pun în gesturi mişcare
şi suflet în trăiri.
Fruntea, ochii, gura, fac parte din tot
vorbesc, mimează;
o dragoste absolută, o ură absolută,
cu păcăleala vieţii şi a morţii-n cutele îngroşate.

Aştept să-mi foşnească clipa de sfârşit
şi eu voi uita să-l mai privesc,
tu fiindu-mi deajuns
şi nu această copie prin care
am vrut să mă apropii de Dumnezeu
prin tine,
Imitându-i imperfect
forma sublimă a creaţiei.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (23 septembrie 2011)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Votează! | Copiază!