Gâlceavă-ntre izvoare de lumini

pornită din niciunde, o zvoană se`ntreţese
între lumini şi umbre, stârnind porniri alese.

eu mă încumet lume să cred că-s mai de soi
căci singur fac lumina ce o îndrept spre voi!
aduse licuriciul o primă mărturie
şi pâlpâi în noapte cu alţi confraţi – o mie.

eşti mult prea mic amice ! grăi o stea din boltă
priveşte ce puzderie de astre se revoltă !
la spusa ta de comic, noi adăstăm luceferi
resping obrăznicia pornită de neteferi

iscată larma asta cu forţe inegale
a hotărât o lampă să glăsuie pe cale:
noi facem lumea asta să fie mai cu spor
mărind mai mult lumina când aştrii se cobor.

hei ! cine-n hăţiş de umbre mă tulbură-n hodină ?
întreabă sfântul soare pitit dup`o colină.
au n-o să credeţi oare, că cei din stirpea voastră
au harul şi puterea, lumina s-o sporească.

poate-aţi uitat de mine ! adaugă şi luna
ce se-oglindeşte-n lacuri şi înteţeşte gluma.
cum cutezaţi lumina s-o târâiţi prin colbi
când ştiţi dintotdeauna că vine dinspre sori ?

şi-n toată bătălia purtată`n jos şi`nalt
ridică glas subţire un ciob de diamant:
eu sunt atot-puterea între lumini şi umbre
dacă gândiţi altminteri, vă faceţi gânduri sumbre !

uimită de ieşire, dă glas chiar aurora:
eu modelez lumina când se preschimbă ora !
şi apele din mine stârnesc nesaţ de vise
opriţi-vă din joacă ! doar asta le mai zise.

căci se`nălţă năvalnic tumult de apă mare
cu uriaşe roiuri de picuri plini de sare:
lumina ce-o aducem pe crestele de val
produce strălucire mai mult ca un cristal !

tăceau umil ascunse, ferite de arţag
un muc de lumânare şi un chibrit pribeag
cu licărul anemic avut de mii de ani.
rugau în şoaptă focul să`nvingă pe tirani.

dar marele maestru de licăr şi scântei
amestecat în ruguri, întoarse către ei
o vorbă înţeleaptă ce arse înspre toţi:
grăiţi cu îngâmfare, precum nişte netoţi !

pentru că-n lumea asta şi cele ce-or urma
nu-i altă strălucire cum poartă lacrima !
să luaţi învăţătură şi-aminte la ce spun,
oricine zice altfel, e doar un biet nebun !

şi-apoi se stinse larma cu focul tras în jar,
cu licurici sub frunze si valuri stinse-n far.
iar stelele ascunse de voalul unui nor
priveau spre soare`apune să vină-n ajutor.

dar înţeleptul astru zăcea să-şi facă somnul
lăsând lumini şi umbre să vină de la omul
ce izvădise singur prin picura de rouă,
o`nţelepciune care, dădea o lege nouă.

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Votează! | Copiază!