Reflecţie finală

De ce cu atâta uşurinţă spunem mor
-Tratând şi drama-n superficial-
Ne păcălind; luând muribundul în uşor,
Crezând că-l vindecăm cu teatral?

De ce cu atâta uşurinţă ne urâm
-Uitând de suferinţa ce-o produce-
Când, fără suflet, amiciţii omorâm
Şi punem dragostei semnul de cruce?

De ce cu atâta uşurinţă ne minţim,
În loc de-un pur şi simplu adevăr,
Esenţial; o viaţă scurtă să ne ocrotim
Neîntinate inimi, în perpetuu-amor?

De ce cu atâta uşurinţă blestemăm
-Pe când perverşi ne închinăm la sfinţi-
Neştiind de crucea, singuri, ce-o purtăm,
Că-i pusă-n căpătâi, la dragi părinţi?

De ce cu atâta uşurinţă râdem, plângem,
Din falsele lentile de contact
Şi-n fond, fără regret, inimi le frângem,
Trăind prezentul simplului impact!?

De ce cu atâta uşurinţă chiar murim,
Uitaţi, încă-nainte de-a pleca...
Înconjuraţi de-o lume-n ţintirim
Ce vrea să-i dai şi-atunci, şi-a n-o uita!?

De ce cu atâta uşurinţă ne vrem greul,
Ne complicăm, în cercuri, vicioşi,
Cu scop de-a juca rol, cum Dumnezeul...
Tot răstignind, la infinit, neştiţi Hristoşi!?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (21 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!