Lumânări neaprinse

În fiecare primăvară florile de pe mormântul tău miros a tinereţe pierdută,
aştept ca în locul lor să apară degetele tale, ochii tăi.
aud cum strigi sub muntele de pământ cuvinte de iubire aşa cum nimeni viu
nu poate rosti.
mă rogi să gonesc veşnicia,
să mă lupt cu Dumnezeu.
îţi promit cu ochii la cerul bandajat de nori purpurii lucruri imposibile
şi plec să unesc aşteptarea cu neuitarea
în apropierea Ursei Mari...

vara vine ca o prostituată fardată, cu sânii goi şi buzele pline de piercinguri argintii
atingerea ei nu mă sperie, cuvintele ei nu mă dor.
stăm îmbrăţişaţi fără să ne iubim aşteptând ca unul din noi să cedeze
înainte de sfârşitul lumii,
şi asta e divin.

toamna se cuibăreşte în biblioteca fără cărţi.
amăgeşte muzele abandonate de zei.
ne mângâiem un timp aşteptând că Pan să domolească toţi caii sălbatici ai stepei
cu poemele mele încă nescrise.

iarna mă întorc la tine neştiind pe cine să mai mint ca viaţa are vreun rost fără iubirea ta,
lumânările nu ard din cauza vântului şi a tăcerii
dar tu mă ierţi zâmbind fericită că nu te-am uitat.
disperat că anotimpurile au îndrăgit durerea celor ce s-au sinucis
mă acopăr cu zăpada amară şi stau lângă tine
până ard toate lumânările.

poezie de Eduard Dorneanu (9 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Votează! | Copiază!