Ea de-acolo ne lumină

A trecut un an de când s-a dus
Fetiţa căzută în fântână,
Să stea alături de Isus,
Cu Maica Domnului de mână.

Azi în sat e sărbătoare.
Satu-ntreg s-a adunat,
În amintirea celei care
La Dumnezeu a plecat.

Femei, copii, cu mic cu mare,
În genunchi s-au aşezat
Şi slăvesc copilul care,
În rai, la cer s-a ridicat.

Ei plâng alături de părinţi.
Aduc coroane mari de flori.
Apoi se roagă la cei sfinţi
Să-i fie îngerii surori.

Cuminţi, aprindem rând pe rând,
Lumânări la groaznica fântână,
Care-a lăsat părinţi plângând
Şi multă tristeţe-n urmă.

De sus, cu aura ce-i înconjoară
Chipul ei de îngeraş,
În mintea noastră ea coboară,
Aievea unui copilaş.

Şi mama ei, ades o vede
În visul nopţilor de vară.
Printre copii, la joc o pierde
Şi inima-i rămâne... tot amară!

Încet, încet, visul se stinge.
Din el nimic n-a mai rămas.
De prea mult dor sufletu-i plânge
Şi-s multe lacrimi pe obraz.

Acum, copila e o mândră floare,
În a raiului grădină,
Şi la fel ca Ursa Mare,
Ea de-acolo ne lumină!

poezie de Dumitru Delcă (9 iunie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Votează! | Copiază!