O clipă de singurătate
În liniștea supremă, a câmpiei,
Te-am simțit, Doamne, în lanuri fremătând!
Erai acolo, în culmea bucuriei.
Priveai în bob, pâinea crescând.
Ne vrem atât de singuri câteodată
Că, în păduri ne fuge, gândul revanșard.
Dar când dispare, parcă, lumea toată,
Rămân doar fricile care ne ard.
Și iar și iar, luând-o de la capăt,
Pe-o ață, zilele înșiruim,
Clătind lumina, în izvorul proaspăt,
O nouă, față, lumii, dăruim.
poezie de Ioana Voicilă Dobre din Între verde și albastru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre lumină
- poezii despre zile
- poezii despre timp
- poezii despre singurătate
- poezii despre păduri
- poezii despre pâine
- poezii despre gânduri
- poezii despre frică
- poezii despre cadouri
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.