Tăcerea
Nu sunt niciodată văzută.
Nu mă simțiți niciodată.
N-am vocea clară a trompetului
sunând asaltul cetății.
Sunt doar căldura imaginii
ce-o poartă la piept ostașul.
Nu sunt orchestra bogată în viole, nici orga.
Sunt ecoul din sala concertului,
după ce ultimele aplauze s-au stins, și luminile
rare își povestesc, retrăind bucuria.
Nu sunt ploile primăverii cu toane ciudate,
sunt aerul respirat de cel dintâi fir de iarbă
și lumina de apus la căderea ultimei frunze.
Nu sunt patima
care-și strigă vecia de-o clipă -
sunt ceea ce rămâne din dragoste,
subînțeleasa poezie a ploii mărunte și sure.
Nu sunt marea ce-adună în palme
legănări sidefate.
Sunt tăcerea unde se coc în afund
cuvintele toate.
poezie celebră de Veronica Porumbacu
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre lumină
- poezii despre ploaie
- poezii despre voce
- poezii despre tăcere
- poezii despre primăvară
- poezii despre poezie
- poezii despre iubire
- poezii despre imagine
- poezii despre frunze
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.