Copilărie ucisă

Mă-ntorc încet spre casă.
De-ar fi drumul mai lung!
Durerea mă apasă,
Şi nu vreau să ajung,

În casa tristă, rece,
Cu-n tată nicicând treaz,
Ce a ales să-nece
În vin, al său necaz.

Mama din greu munceste,
La bogaţi răi de plată.
Şi mereu ne lipseşte
Pâinea, focul din vatră.

Ajung acasă întristat,
Şi îngheţat de frig.
De dimineaţă n-am mâncat,
De cât un biet covrig.

Mama îi spune tatii iar,
Cu ochi umili de câine,
De are bani în buzunar,
Să cumpere o pâine.

Neputincios şi disperat,
N-a stat să se gândească.
La ea s-a aruncat turbat,
Cu pumnii s-o lovească.
De frică, am încremenit.
Şi nu ştiu ce să fac.
Privesc la ei înmărmurit,
Lacrimi îmi curg şi tac.
Şi tremur tot, tâmplele-mi bat,
Inima mi-i nebună,
Ochii-mi sunt grei, obrajii ard
Şi-n suflet e furtună.

Cu pumnii strânşi, privesc năuc
La mama care plânge.
La ea aş vrea ca să mă duc,
Şi să o şterg de sânge.

Aş vrea să sar să o ajut.
Să dau în omul care,
Loveşte-n ea neântrerupt
Şi nici o milă n-are.

Dar omu acela ca un zmeu,
Cu faţa răvăşită,
Omul acela-i tatăl meu.
Şi inima mi-i friptă.
De o dată m-am trezit strigând,
La el ca un nebun.
I-am spus tot ce aveam de gând,
De mult ca să îi spun.

Într-un tarziu a obosit
Să îşi reverse ura.
O palmă-n faţă mi-a trăznit,
Să îmi închidă gura.
Şi înjurând, ieşi grăbit,
Trăgând pe frunte pălăria.
Dar nici o clipă n-a gândit,
Că mi-a ucis copilăria.

poezie de Valeria Moroşan (2010)
Adăugat de Valeria Moroşan
Votează! | Copiază!