Poemul Proust

Caută-mă, viaţă, sunt încă acasă.
Gândul, sufletul şi celelalte,
În timpul-iluzie, găsit, regăsit, pierdut, repierdut...

Poemul acela, fără-ncetare
Zăvorât în propria-mi odaie,
În timpul acela încarcerat, salvat, Marcel Proust!
Niciodată ieşit în stradă, în lume,
În Saint Germain, în Montmartre, în Père Lachaise,
Pentru a nu-l întâlni pe celălalt Marcel Proust
Prin Parisul mereu înconjurat de idei
Luminate al giorno, ale Revoluţiei franceze,
Repede ghilotinate, decapitate, încât Libertatea
Umblă cu capul marii sale speranţe în braţe,
La fel ca românii, în ‘89, la Bucureşti,
În ziua de Crăciun, cu mortul pe masă...

Caută-mă, viaţă, în viaţa mea
Găseşte-mă şi vezi ce poţi alege.
Nu vreau să fiu chiar timpul pierdut,
Pierdut de firavul Marcel Proust,
Când intrase, aşa, dintr-o frondă, dintr-un abis
Dintr-un eroism, cum să-i spun? - beau regarde,
Uitase uşa odăii sale etanşe deschisă.

Caută-mă, eliberează-mă de iluzia prezenţei învinse.
Timpul pur, timpul Marcel Proust
Bântuie liber pe Champs Élysées, prin Place de la Concorde...
Risipa-i letală - moare o lume
Şi nu se naşte-renaşte nimic!...
Găseşte-mă, viaţă, şi stai o clipă în propria-mi fiinţă.

poezie clasică de Dumitru Titus Popa (2 ianuarie 2011)
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!