Cu iubirea ei ca ploaia de vară

Femeia-şi înfige degetele subţiri
în aerul vâscos al casei şi curge pe pereţi
îmi vine să îmbrăţişez freamătul ei mov
s-ascult pe claviatura vocii şoaptele,
în bătaia sunetelor stopate de tăceri
ca o dorinţă estompată-n cuvinte
când îţi prinde temerea frigul inimii
şi cazi în somnul dimineţilor de ceară.

Îmi palpez oasele frunţii şi corzile vocale
sunt mai uşor cu jumătate din greutatea sufletului
la hotarul dintre această viaţă şi moarte
ca să mă pot avânta pe drumul căutat al femeii
să-i despic nopţile, să o văd altfel decât o pisică.

Întinsă îşi arată trupul cu pielea netedă
ca o foaie de hârtie pe care poţi scrie
la lumina ochilor umezi
un poem plin de sinceritate
mai lung decât timpul.

Cu iubirea ei ca ploaia de vară
îţi îmbată miracolul falselor promisiuni.

Astfel ne completăm rezervele de viaţă
pe care le aşezăm în interiorul nostru
în camere în care ardem clipele
ne odihnim trupurile şi urmărim cum se nasc
noile obstacole pe drumul sângelui
pe care să-l împrospătăm zilnic

Totul curge în apa, aerul, focul
Şi-n pământul întâmplărilor defrişate de moarte.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (15 februarie 2010)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Votează! | Copiază!